Acasa | Controverse | Sfârşitul lumii, o fabulaţie religioasă

Sfârşitul lumii, o fabulaţie religioasă


image

În religia creştină sfârşitul lumii este enunţat în "Revelaţia lui Ioan", ultima carte a Noului Testament. Ioan, cunoscut ca Ioan Evanghelistul, şi-a conceput relatarea în timpul exilului său la carierele de piatră din insula Patmos, după ce scăpase cu greu din Roma, unde fusese pus la fiert într-un  bazin uriaş pentru fierberea uleiurilor. Ioan îi dictează lui  Prochoros, ucenicul său, el, ca orice sfânt respectabil, având treburi mai importante decât să înveţe să scrie şi să citească, semnele prevestitoare ale sfârşitului lumii, declanşate de şapte îngeri, cu şapte trâmbiţe.

Aflăm astfel că un mare balaur roşu, cu şapte capete, zece coarne şi şapte diademe pe capete, va fi aruncat pe pământ. După ce îl va înfrunta pe sfântul Mihail, balaurul va oferi scaunul lui de domnie fiarei cu zece coarne, apărută din mare. Împotriva celor care se vor închina fiarei, Dumnezeu îşi va revărsa mânia din şapte potire. Acesta, călare pe un cal alb, va înfrânge fiara şi o va arunca în iazul de foc, care arde cu pucioasă. Ne mai liniştim puţin la final când balaurul cel roşu, pedepsit, va fi legat în adâncuri.

Printre teologii care au descris sfârşitul lumii s-a numărat şi Sfântul Ieronim. Acest părinte al bisericii apusene a consemnat pentru viitorime 15 semne rău prevestitoare, dintre care cu voia dumneavoastra vom enunţa doar câteva mai importante. Astfel, în ziua a treia monştrii marini vor scoate răgete cumplite, în ziua a unsprezecea morţii îşi vor părăsi mormintele, în ziua a doisprezecea vor cădea stelele iar in penultima zi toate făpturile vor muri pentru ca apoi să reînvie. 

În perioada creştinismului timpuriu, în secolul II, unul dintre primii care a încercat să ghicească data apocalipsei a fost părintele Montanus, pe care Eusebiu din Cezareea îl descria ca fiind cuprins destul de des de stări necontrolate de extaz. El a pretins că revelaţiile sale vin direct de la Duhul Sfânt şi a profeţit că sfârşitul lumii este aproape şi că Hristos se va coborî din ceruri în anul 156. Cum nimic din ceea ce a fost prezis nu s-a adeverit, Montanus a fost declarat eretic şi condamnat la moarte.

În sec. III, episcopul Irineus, rămas celebru pentru crearea canonului Noului Testament pe principiul că evangheliile sunt în număr de patru, că tot atâtea sunt şi colţurile pământului, alături de Hipolit Romanul şi Sextus Iulius Africanul, a stabilit venirea lui Isus în anul 500, după unele calcule sofisticate bazate pe dimensiunile arcei lui Noe.Au mai trecut nişte ani şi o nouă Apocalipsă a fost anunţată. Anul 666, anul fiarei. Un an ideal pentru Apocalipsă. Doar că nici atunci nu s-a întâmplat nimic. Aşa că oamenii au decis să aştepte până în 999. că tot se potriveau cifrele. 

După cum povestesc cronicarii vremurilor, anul 1000 a adus în întreaga Europă panică şi groază.  Războaiele, foametea şi ciuma care au lovit necruţător lumea la sfârşitul secolului X au fost interpretate ca fiind prevestiri. Îngroziţi, oamenii au început să-şi vândă casele, să-şi doneze averile Bisericii, păgânii s-au creştinat iar alţii s-au călugărit, aşteptând în rugăciune ziua de apoi. N-a fost cu noroc, aşa că s-au refăcut calculele pentru 1033, adică la o mie de ani de la moartea lui Isus, dar acesta s-a încăpăţânat să mai rămână prin ceruri o perioadă.Şirul falselor preziceri nu s-a încheiat şi, în secolul XIII, însuşi capul Bisericii de apus, Papa Inocentiu al III-lea, anunţa public că a Doua venire a lui Iisus şi, implicit, sfârşitul lumii, aveau să se petreacă în anul 1284. Teoria lui se baza pe un calcul ce consta în adăugarea cifrei 666 la anul fondării religiei islamice. Din fericire pentru el, Papa Inocentiu al III-lea nu a supravieţuit până în acel an, sustrăgându-se astfel de la obligaţia unei jenante explicaţii pentru eroarea sa. Nostradamus nu se lasă nici el mai prejos şi, după ce prezice cu mare acurateţe sfârşitul lumii în anul 1732, mai adaugă unul în "1999 şi câteva luni", să fie sigur că din două încercări s-o nimeri una...

Începând cu anii 1700, mai mulţi fondatori ai diferitelor curente religioase au proorocit date exacte pentru sfârşitul lumii, bazându-se pe revelaţii divine sau pe descrieri din Biblie. Deşi prezicerile lor se dovedeau sistematic a fi false, "profeţii" nu se lăsau descurajaţi, anunţând apocalipsă după apocalipsă. Dacă William Whiston nu a paţit nimic atunci când a prezis că sfârsitul lumii urma să înceapă în ziua de 13 octombrie 1736 cu inundarea Londrei şi nenumărate persoane s-au grăbit să urce pe dealurile de la Hampstead Heath şi Islington Fields pentru a scăpa de furia apelor, nu la fel s-a întâmplat şi cu soldatul englez William Bell. Observând cele două şocuri seismice care au lovit Londra în 8 februarie 1761 şi o lună mai târziu, el a ajuns la concluzia că o a treia şi finală undă seismică va distruge lumea întreagă pe 5 aprilie, acelaşi an. Profeţia sa n-a fost cea mai inspirată aşa ca Bell şi-a petrecut restul vieţii închis într-un ospiciu.

Cu o sută de ani înaintea primului război mondial, în 1814, profetesa britanică Joanna Southcott anunţa că pe 19 octombrie urma să-l nască pe Shiloh, noul Messia şi că exact în clipa respectivă lumea urma să dispară. A dispărut doar ea, pe 29 octombrie, în urma tuberculozei, spre disperarea familiei care i-a păstrat corpul o bună perioadă în speranţa că va reînvia. În anul 1843, prima pagină a ziarelor americane era ţinută aproape zilnic de William Miller, un simplu agricultor care, prin profeţia sa, a declanşat o adevărată isterie. Conform calculelor sale, el anunţă că între 21 martie 1843 şi 21 martie 1844, va avea loc Judecata de Apoi, ziua în care fiecare va primi răsplata pentru faptele sale. În limba engleză, venirea lui Hristos se traduce prin cuvântul "advent", astfel că adepţii lui Miller au fost numiţi adventişti. Ascultându-i predicile, care îndemnau la pocăinţă, în ultima zi a perioadei prevăzute, sute de oameni au ieşit pe străzi şi au aşteptat împreună marele eveniment. Pentru a-şi lua revanşa faţă de membrii sectei sale, dezamăgiţi de falsa predicţie, Miller recalculează termenul fatidic, iar Apocalipsa este "reprogramată" o lună mai târziu. Dar şi de data asta ziua a trecut fără ca vreun miracol să se producă, iar Miller a rămas să refacă pentru a treia oară calculele.

În anii '50, trei psihologi de la  Universitatea Oregon reuşesc să se infiltreze în secta milenaristă a lui Marianne Keech. Aceasta susţinea că ştie de la extratereştri de iminentul sfârşit al lumii, tragedie din care ei urmau să fie salvaţi, fiind luaţi la bordul unor discuri zburătoare. Membrii sectei îşi părăsiseră familiile şi se izolaseră complet de restul lumii, respingând orice formă de publicitate. A sosit şi clipa cea mare. Miezul nopţii din ziua programată şi anunţată pentru distrugere a venit şi a trecut fără ca nimic să se întâmple. Fervorii resemnate i-a urmat disperarea. De ce li se întâmplă una ca asta tocmai lor? Noroc că mai spre dimineaţă doamna Keech a primit un nou mesaj divin pe care s-a grăbit să-l aducă la cunoştinţă fidelilor săi: răspândiseră atâta lumină în lume prin credinţa şi concentrarea lor încât datorită lor omenirea fusese cruţată de la pieire...

Se pare însă că până la urmă tot nu vom scăpa. Dr. Kenton Beshore, preşedintele Societăţii Sfintei Biblii, face o legatură între întemeierea statului Israel şi doua cicluri  biblice de câte 40 de ani, şi ne asigură că nu ne mai prinde anul 2018. Conform unei interpretări a Talmudului făcută de câţiva iniţiaţi, Isus îl va arunca în mare pe" balaurul roşu" abia în 2240, la 6000 de ani de la crearea lumii. Dacă reuşim să trecem deci peste 2018, înseamnă că putem să stăm mai relaxaţi o bună bucată de timp.



Voteaza articol
5.00

Aboneaza-te la feed-ul de comentarii Comentarii (0 postat):

Adauga comentariul tau comment
Va rugam introduceti codul din imagine:
  • email Trimite unui prieten
  • print Versiune pentru printat