Oricare ar fi interpretarea pe care fiecare din noi o dăm sensului istoric în care se mişcă astăzi omenirea – de îndată ce toţi suntem de acord asupra adâncimii crizei, atitudinea noastră în politică nu poate fi decât una: a evita cu grijă orice legământ politic sau economic care, angajând cât de puţin viitorul, ne-ar lua ceva din libertatea completă de acţiune şi ne-ar face incapabili de a acţiona cu maximum de folos în momentul marilor hotărâri.

Cu câteva săptămâni înainte de a trece „dincolo”, şi anume în primăvara lui 1928, dacă-mi aduc exact aminte, Titus Enacovici, întemeietorul acestei foi şi unul din capetele cele mai clare din câte a avut presa românească, a publicat în „Cuvântul” un articol profetic: 1933; în care indica anul acesta ca timp al marilor lichidări în criza mondială. Suntem abia în a treia lună, şi prevederile par a se împlini. Nu există colţ pe pământul acesta în care, într-un fel sau altul, lumea să nu se frământe şi lucrurile să nu se răstoarne; nu există domeniu de activitate omenească în care să nu se fi instalat dezechilibrul. Dacă anul 1933 va fi cel al lichidărilor, e greu de spus. Asta ar însemna că în acest an criza şi-ar atinge punctul maxim, toate distrugerile necesare ar fi deja efectuate şi condiţiile pentru începuturile unei noi vieţi – înfăptuite. Să o credem? Mai degrabă nu. Lumea veche are sub toate raporturile o forţă de rezistenţă mai mare decât am fi noi dispuşi să-i acordăm; iar pe de altă parte, procesul de disoluţie e încă aşa de la începutul lui, încât e imposibil să distingem profilul noilor forme de viaţă. Probă? Rusia; care nu numai că în zadar încearcă să înfăptuiască formula comunistă – nerealizabilă, după toate experienţele de acum – dar nici nu izbuteşte să nimerească, empiric dacă nu altfel, un drum nou, chiar dacă, aşa cum încercări timide o dovedesc, ar fi dispusă a părăsi (bine înţeles, pe tăcute) căile ortodoxiei bolşeviste.

Dacă însă nu se poate spune că suntem deja în anul marilor lichidări, apoi sigur este că azi nu mai e un singur om cu pretenţie de a articula un gând, oricât de rudimentar, care să nu recunoască în chip categoric că, într-adevăr, omenirea a intrat într-o criză din care drum de întoarcere la cele vechi nu mai există. Sunt, de bună seamă, şi mai ales sunt la noi, câţiva betegi care cântă cupletul „cuminţeniei” paralitice. Este însă caracteristic pentru mine, că chiar un om lipsit de cugetare politică propriu-zisă şi ancorat în obişnuinţele trecutului, cum e actualul nostru ministru de finanţe, se vede silit, în expunerea de motive a bugetului prezentat acum în urmă Camerei, să considere problema monedei ca o chestiune rezervată – dat fiind că peste jumătate din ţările lumii au intervenit revoluţionar în acest domeniu.

Această constatare a caracterului definitiv al crizei este deci un punct câştigat pentru orientarea noastră în politica zilei de mâine.

Ce este de făcut? Întrebarea trebuie considerată ca prematură. Pentru ca să ştim ce e de făcut, ar trebui să fim deja în pragul erei de construcţie; şi nu suntem încă. De unde va începe reclădirea, noi o bănuim. Lumea va intra într-o perioadă de pauperizare; cum de altfel a intrat întotdeauna la începutul marilor transformări. O coborâre a standardului de viaţă în toate domeniile; economic şi spiritual. Să nu ni se spună că asta e exclus, că omenirea nu poate renunţa la bunurile deja câştigate – sau mai ştiu eu ce. Baia era şi ea un bun câştigat doară. Şi de la căderea romanilor, omenirea a avut nevoie de douăsprezece veacuri pentru a reveni la folosinţa acestui „bun câştigat”. De ce, adică, să nu se întâmple şi cu alte cuceriri ale omului astăzi, cum s-a întâmplat acum peste o mie de ani cu baia! Este deci posibilă o coborâre a nivelului vieţii – şi după socotelile noastre această coborâre e şi probabilă. Acestea sunt, însă, numai probabilităţi; şi încă sprijinite pe impresii; - deci insuficiente ca fundament pentru o judecată sau, mai rău, pentru o acţiune politică.

Pentru politică, urmările fireşti care decurg din constatarea caracterului istoric al crizei de astăzi sunt altele. Consecinţele care se impun de astăzi sunt altele. Consecinţe care se impun de altfel şi celor care nu vor sau nu pot să gândească din când în când şi istoric în politică. Sub toate raporturile, situaţia a devenit de o labilitate extremă. Şi economiceşte, şi politiceşte. Singurele constante, dar şi acestea încă neutilizabile, sunt cele care se leagă cu elementul geografic de o parte, cu cel spiritual de alta (dat fiind că revoluţia spirituală s-a făcut deja). Într-un moment de aşa răsturnare transformatoare deci, ca cel de astăzi, prima noastră grijă trebuie să fie a ne asigura o deplină libertate de mişcări.

Vechile legături nu mai activează. Noile legături nu s-au desemnat încă. Ştim ce nu mai poate fi – dar nu ştim încă ce va să vie. Este foarte posibil ca spaţial legăturile noastre să rămână aceleaşi, schimbându-şi însă, evident, conţinutul. Dar asta e deocamdată numai posibil. Nici măcar probabil nu e. Şi aşa fiind, nu avem nici un drept a întârzia în vechile legături. Tocmai pentru că o asemenea întârziere ne ridică libertatea de mişcare, şi ne face dificilă, dacă nu chiar imposibilă, o repede şi eficace orientare, atunci când va veni ceasul hotărârilor.

Spunem deci: oricare ar fi interpretarea pe care fiecare din noi o dăm sensului istoric în care se mişcă astăzi omenirea – de îndată ce toţi suntem de acord asupra adâncimii crizei, atitudinea noastră în politică nu poate fi decât una: a evita cu grijă orice legământ politic sau economic care, angajând cât de puţin viitorul, ne-ar lua ceva din libertatea completă de acţiune şi ne-ar face incapabili de a acţiona cu maximum de folos în momentul marilor hotărâri.

Cine procedează altfel se încarcă cu păcate grele – şi s-ar putea să ajungă a fi răspunzător şi altfel decât în faţa istoriei.

Scriu, subscriu şi datez.

11 martie 1933.