Românii au fost totdeauna prea călduţi. Urând extremele şi soluţiile tari, ei n-au prezentat în faţa cursului lucrurilor reacţiunea caracterizată a unei individualităţi, ci au dat ocol evenimentelor, încât toate s-au făcut peste ei. Echilibrul nostru n-a fost expresia unei armonii, ci a unei deficienţe. El nu acoperea nici măcar contradicţiile lăuntrice latente, ci liniştea amărâtă a unui suflet nerealizat. De altcum, echilibrul n-are sens decât în epocile clasice ale marilor culturi, când el se naşte dintr-o împlinire internă şi o rotunjime a stilului. În formele minore de cultură, echilibrul este nerevelator şi compromiţător. Nu prin echilibru şi-au deschis popoarele drum în lume. Istoria se face printr-o căutare veşnică şi chinuită, care se aseamănă unei drame şi niciodată unei dibuiri. Un neam trebuie să-şi rişte nu numai energiile sale, ci esenţa, fiinţa sa. Nerealizându-se, păcătuieşte împotriva firii lui, întocmai ca neîmplinirea unui om, care este o sinucidere prin etape.

Românii ar fi trebuit să se gândească la soarele ce apărea şi deasupra ţării lor şi să fi dat prin fapte un răspuns luminii. O istorie tumultuoasă este recunoştinţa unui neam faţă de înălţimi. Lumea nu este o justificare a lui Dumnezeu, istoria este, însă una a omului.

Va trebui să vedem care este specificul naţional al României, care a ţinut-o o mie de ani în nemişcare, pentru a-l putea lichida împreună cu mândria ridicolă care ne ataşează de el.

… De câte ori privesc ţăranul român îmi place să văd înscrise în cutele feţei sale golurile dureroase ale trecutului nostru. Nu cunosc în Europa un alt ţăran mai amărât, mai pământiu, mai copleşit. Îmi închipui că acest ţăran n-a avut o sete puternică de viaţă, de i s-au înscris pe faţă toate umilinţele, de i s-au adâncit în riduri toate înfrângerile. Oricâte rezerve de viaţă ar dovedi el, impresia nu este totuşi a unei prospeţimi biologice. O existenţă subterană este fiinţa lui şi mersul lui lent şi gârbovit este un simbol pentru umbrele destinului nostru. Suntem un neam care-am ieşit din văgăuni, din munţi şi din văi. Am privit cerul din umbră şi-am stat drepţi în întuneric. Ne-am răcorit o mie de ani. De aceea, numai febra ne mai poate scăpa…

 (…) Abandonarea pasivă soartei şi morţii; necredinţa în eficienţa individualităţii şi a forţei; distanţa minoră de toate aspectele lumii au creat acel blestem poetic şi naţional care se cheamă Mioriţa şi care, alături de înţelepciunea cronicarilor, constituie rana neînchisă a sufletului românesc. Mai apoi vin doinele ca să dea vibraţia lor tânguitoare – şi totul s-a sfârşit.

În momentul în care România va câştiga gustul devenirii, va învinge – prin forţa lucrurilor – îndoielile inimii. Căci din îndoielile ei se alcătuieşte scepticismul nostru; o inteligenţă blazată i-a oferit numai verificări şi ilustraţii teoretice. Trecutul româniei mă face sceptic prin scepticismul său. Nu văd în el o justificare mesianică. Mă gândesc însă ce singular s-ar putea individualiza România în lume dacă, învingându-şi materialitatea şi greutatea obscură din scepticismul său într-o realizare superioară de viaţă, şi-ar exploata îndoielile ca eleganţe şi ornamentaţii ale spiritului său, ca o corolă crepusculară a inimii! Conversiunea negativului în pozitiv este un fenomen pe care Hegel l-a justificat în logică. N-o vom putea realiza noi cu atât mai mult în istorie? Saltul istoric – această mare aşteptare a României – nu este decât fenomenul acestei conversiuni. Învingerea laturii ei negative însemnă lansarea în lume, intrarea în pozitivul istoriei. Procesul dialectic al României este mântuirea ei.

Emil Cioran, fragment din „Schimbarea la faţă a României”