Nedreptatea care s-a făcut concepţiei româneşti despre fiinţă, întârziindu-se prea mult şi unilateral asupra Mioriţei, este aidoma celei pe care i-o fac încercările filozofice, prea sumare, ce se întreprind de obicei asupra cuvântului nostru „dor”. Cine are în fată-i tabloul modulaţiilor fiinţei, nu mai poate face sufletului românesc nedreptatea să-l înţeleagă printr-o singură tonalitate, cea a Mioriţei. Balada poate fi o reuşită unică a creaţiei noastre folclorice, dar nu şi măsura unică pentru sensibilitatea filozofică a unui suflet căruia a fi şi a nu fi îi apar nespus mai bine orchestrate.

Există mai multe feluri de a fi, respectiv de a nu fi, pentru sufletul românesc. Nedreptatea care s-a făcut concepţiei româneşti despre fiinţă, întârziindu-se prea mult şi unilateral asupra Mioriţei, este aidoma celei pe care i-o fac încercările filozofice, prea sumare, ce se întreprind de obicei asupra cuvântului nostru „dor”. (Precizăm că rezervele de aici nu privesc de fel gândirea lui Lucian Blaga, care a făcut filozofia culturii sub semnul mioriticului, nicidecum filozofia fiinţei.). Funcţiile şi sugestiile cuvântului „dor” sunt într-adevăr de prim ordin şi le-am relevat într-o lucrare despre cuvintele româneşti, reţinând cu precădere două funcţii: cea semantică, de a dovedi că în limba noastră armonia raţională se face între opuşi (durere şi plăcere, în cazul dorului) prin contopirea de sensuri, iar nu prin compunere; a doua funcţie, filozofică, de a sugera că în jurul oricărui concept există un câmp, un cuprins, un orizont, care poate prilejui chiar o teorie a câmpurilor de cunoaştere şi a celor logice. În conţinutul său, însă, cuvântul „dor” este prea încărcat de sentimentalitate, aşa încât a vorbi despre o concepţie de gândire prin „dor” înseamnă a face romantism filozofic. La fel, a încerca să redai prin Mioriţa concepţia românească despre fiinţă înseamnă a te limita la un singur sunet sau, atunci, ar trebui să forţezi limitele unei admirabile piese poetice, care nu spune decât ce poate spune o baladă.

În general, nu se poate explora sensibilitatea unei comunităţi, sau concepţia ei despre viaţă şi fiinţă, prin câte o singură vocabulă, ca în „dor”, sau chiar prin câte o singură poezie, populară or cultă. Cum, oare, ar arăta concepţia despre viaţă a poporului englez, dacă ar fi schiţată pe temeiul unui sonet sau chiar a admirabilei culegeri de sonete ale lui Shakespeare? Fireşte, ar ieşi la iveală de acolo câte un aspect, caracteristic spiritului englez, anume viaţa de societate, cu rafinamentul ei de simţire şi gândire; dar ar ieşi la iveală şi sentimentul caducităţii tuturor lucrurilor în faţă „timpului devorator” , de care ne vorbesc sonetele, ca şi singura replică în faţa acestei caducităţi iremediabile, creaţia literară şi, lărgind, cea de artă, lucruri care nu mai sunt de fel caracterizatoare pentru comunitatea lui Shakespeare. Căci nu ethos –ul marilor tristeţi, dar nici cel al creaţilor în spirit pur, neutilitarist, nepractic şi anistoric, l-au pus anglosaxonii în  joc, ci afirmaţii şi realizării de ordin diferit, ca viaţa parlamentară şi libertăţile individualiste, empirismul, maşinismul, industrialismul şi logica matematică.

Concepţia despre viaţă şi fiinţă a unei lumi este cu adevărat a unei lumi. Trebuie să cauţi în vastitatea cât unei lumi înţelesurile ei intime; iar dacă ni s-ar imputa că, deocamdată cel puţin, n-am căutat nici noi concepţia despre fiinţă a lumii româneşti decât în limbă şi în unele forme de vorbire specifice ei, am răspunde: o limbă exprimă totuşi vastitatea unei comunităţi. Chiar restrângându-ne la ceea ce am reuşit până acum, vom putea spune că, în chip neaşteptat, poate, concepţia despre fiinţă a lumii româneşti este nespus mai puţin simplificată decât a ontologiilor culte tradiţionale, ca şi moderne, şi poate de aceea lecţia ei ar merita să fie reţinută filozofic sau prefilozofic.

În înfăţişarea de până acum, ideea de fiinţă se dovedea efectiv mai complexă şi poate figura în sens bun, mai intricată decât în viziunile teoretice tradiţionale. De ce ar fi monolitică fiinţa? Ceva din gândul lui Chesarie Râmniceanul, marele cărturar de la finele veacului al XVIII-lea şi excepţionalul scriitor de limbă românească (din ceasul matur al limbii noastre, de mai înainte ca ea să intre în contact cu limbile moderne şi înrudite), apare despre prefiinţă şi fiinţă, atunci când spune el, în termenii săi şi ai timpului: „Pronia dumnezeiască alergând cu umblet fără de sunet, cu glăsuire fără de auzire, zice… unuia să se ascunză, altuia să se ivească.”. Dar aşa face, poate, fiinţa, cum am văzut-o în modulaţiile ei: într-un loc este ascunsă, într-altul gata să se ivească, iar alteori este deplin ivită. (…)

Aşa, întoarsă în ea însăşi, dar undeva statornic bătând spre împlinire sau trimiţând lucrurile spre una, aşa apare fiinţa la noi, din înţelesul lui „a fi întru”, în sânul căruia există şi limite, şi lipsă de limite, există şi înaintare, dar şi tragere îndărăt.

A reduce deci concepţia despre fiinţă la viziunea, unilaterală şi ea, din Mioriţa, este o graţioasă, dar vinovată renunţare. Că, faţă de „gravitatea” fiinţei din alte concepţii ontologice, ideea despre o fiinţă atât de diversă şi dezinvoltă ar putea da cuiva sentimentul „detaşării” şi că astfel ar face pe omul românesc să aibă o caracteristică şi mioritică „lipsă de teamă” în faţa morţii, nu e decât retorică – să zicem – frumoasă. „Uşurătatea”  fiinţei este doar expresia libertăţii, aproape a exuberanţei pe care o capătă ea în viziunea românească. Dar feeria fiinţei la noi spune astfel mai mult decât gravitatea fiinţei sumbre şi apăsătoare a unor ontologii tradiţionale. Iar o asemenea feerie este în chip firesc alta decât aceea, precumpănitor artistică, a Mioriţei. 

Constantin Noica, fragment din „Sentimentul românesc al fiinţei”

Notă: Fragmentul de mai sus este, în mod evident, un atac la Blaga, chiar dacă Noica se acoperă într-o paranteză, spunând că rezervele lui nu privesc „spaţiul mioritic”. Păi cine altcineva, în afară de Blaga, a mai construit o viziune pe baza cuvântului „dor”? Pe de altă parte, dacă Noica susţine că nu se poate explora sensibilitatea şi concepţia despre viaţă şi fiinţă a unei comunităţi printr-o singură vocabulă, cum de la el s-au putut toate acestea cu vocabula „întru”?