H. J. Cammert, consilier de securitate pentru industrie (R.F.G.), într-un articol publicat în revista “International Security Review”, subliniază:

1)     până la sfârşitul primului război mondial, sarcina spionilor din domeniul industriei era de a procura informaţii privind produsele firmelor concurente;

2)     la sfârşitul celui de-al II-lea război mondial s-a ajuns la concluzia că potenţialul militar ocupa, faţă de puterea economică, doar un loc secundar. Din acest motiv şi spionajul industrial a cunoscut o nouă orientare, el devenind o componentă a unei strategii politice globale;

3)     astăzi, interesul principal al aproape tuturor guvernelor din ţările capitaliste dezvoltate îl constituie puterea economica şi stabilitatea ţărilor lor. Această deplasare a priorităţilor a fost sprijinită în continuare de difuzarea sporită a informaţiilor legale de către întreprinderile de acelaşi profil şi numărul în creştere al tehnicilor şi procedurilor de cercetare a pieţelor şi de marketing.

În cazuri izolate firmele pot încerca să cunoască planurile strategice ale concurentului, prin recrutarea de colaboratori şi plasarea lor în poziţii cheie. Pe de altă parte, introducerea “filozofiei americane a managementului”, precum şi sporirea întreprinderilor multinaţionale au determinat în mod inevitabil angajarea în activităţi intermediare a unor colaboratori de înaltă calificare. În ultima vreme şi numărul mare al aşa-ziselor întreprinderi de consultaţii (“vânătorii de capete”) au început să joace un rol din ce în ce mai mare în viaţa social-economică.

Din aceste motive, spionajul industrial, organizat la nivel naţional şi internaţional, vizează, în esenţă, creşterea puterii economice a unui concern sau a unei ţări. Important este aspectul că acesta reuşeşte să-şi acopere foarte bine acţiunile.

Fazele şi modalităţile de operare ale spionajului industrial sunt legale şi ilegale. Astfel :

Faza I : este absolut legală şi constă în colectarea generală de rapoarte anuale, bilanţuri, stenograme ale unor discuţii ori şedinţe importante, materiale din presă, televiziune şi reviste de specialitate, declaraţii.

Faza a II-a : colectarea şi compararea de către persoanele de legătură a materialelor la care accesul persoanelor străine este oprit. În Elveţia, Liechtenstein şi Rotterdam sunt “pieţe informaţionale”. Aici serviciile secrete îşi instalează reprezentanţe permanente unde agenţii lor cumpără sau intră în posesia unor informaţii, ori încheie afaceri cu organizaţii ilegale sau cu persoane care se pretează la astfel de acţiuni infracţionale.

Faza a III-a: folosirea organelor naţionale (poliţia, finanţele, vama, securitatea statului) în domeniul culegerii ilegale a informaţiilor. Chiar dacă la prima vedere o informaţie pare a nu avea o valoare deosebită, ea poale constitui o piatră dintr-un mozaic în vederea închegării unei imagini cuprinzătoare asupra unei probleme pusă în mişcare.

Faza a IV : utilizarea propriilor agenţi calificaţi şi a tehnicii operative.

Făcând referire la aceeaşi problematică, Herschel Britton, director la “Burns International Securities Systems Inc” din S.U.A., atrăgea atenţia că în Japonia şi Elveţia există şcoli speciale în domeniul spionajului economic. De asemenea, menţionând că în prezent spionajul industrial afectează direct întreaga economie şi, implicit, securitatea internă a statului, acesta a propus adoptarea unei legislaţii mai severe, pentru “a se pune capăt uşurinţei în ceea ce priveşte circulaţia unor secrete economice şi a know-how-ului tehnic, precum şi stabilirea unul regim clar de manipulare şi clasificare a documentelor secrete”.

Luând masuri drastice de apărare a secretelor de fabricaţie şi din domeniul ştiinţei şl tehnicii de vârf, concomitent cu limitarea strictă a transferului de tehnologie către ţările socialiste şi cele aflate în curs de dezvoltare, S.U.A. a solicitat serviciilor lor secrete să-şi intensifice, totodată, şi activitatea de spionaj ştiinţific şi industrial în toate zonele lor de operaţii.

Revista SECURITATEA, Nr.4 (64) - 1983